| corinush | Дата: Суббота, 10.03.2012, 01:03 | Сообщение # 1 |
 Генералиссимус
Группа: Администраторы
Сообщений: 147
Статус: Offline
| Aşchii de cer
1. Lucrurile văzute cu ochi de copil au alte dimensiuni: dealurile sunt mai mari, arborii – mai înalţi, apele – mai adânci, câmpiile – mai verzi…
Despre ninsorile din copilăria mea aveam să cred mai târziu că fuseseră şi ele obişnuite, şi doar ochii mei de copil le exagerau proporţiile.
După ce ningea toată noaptea, părinţii mă scoteau pe geam să-mi fac drum cu o lopăţică până la prag, pentru a da la o parte troianul depus, ca ei să poată deschide uşa…
Apoi făceam tunele până la câine, oi, păsări…
Mi-amintesc că după o ninsoare abundentă din acestea, un consătean degerat a intrat în casa noastră, ca să spună că a venit de la gară mergând „pe deasupra pădurii”. Adică pe un drum ocolitor. Dar eu, impresionat de cele auzite, îmi imaginam că bărbatul a mers pe deasupra arborilor înzăpeziţi.
O altă amintire care mi s-a reţinut din acele ierni e că, atunci când m-am dus la bunicii mei din altă parte a satului, am mers pe deasupra caselor…
Am considerat mult timp că acele ierni, desprinse parcă din basmele pe care le credeam adevărate, n-au existat decât în imaginaţia mea de copil, până în acest an, când am văzut la televizor sate acoperite de troiene până deasupra acoperişurilor, iar întâmplarea a făcut să citesc şi jurnalul scriitorului Pericle Marinescu, care la 2 februarie 1954 (exact când mergeam şi eu către casa bunicilor, ţinându-mă de vârfurile copacilor) consemnează faptul că la Bucureşti troienele s-au înălţat până la 5 metri.
Ninsorile nesfârşite din această iarnă, cu păduri acoperite de troiene şi case înzăpezite până la streşini, au pogorât parcă pentru a ne aduce încă o dată aminte că basmele există.
2. În troleibuz stau pe scaun în faţa mea două femei: o adolescentă şi o doamnă în vârstă.
Adolescenta îşi are ochii încadraţi în rimel, sprâncenele încondeiate fără de gust, gura strident rujată, obrajii i-s ascunşi sub multă pudră şi fard… Nu ştiu de ce îmi vine să exclam:
− Ce frumoasă urâtă!
(Frumoasă, pentru că tinereţea însăşi este frumuseţe.)
Cealaltă femeie e căruntă, chipul, brăzdat de riduri, are o nobleţe demnă, emană, pe lângă bunătate şi cuminţenie, o lumină îngândurată…
Şi fără să vreau fac o asociaţie inversă:
− Ce urâtă frumoasă!
3. Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Teologul de la mănăstirea Zloţi, pe care călugării de acolo, de când au descoperit că plânge cu lacrimi, au ascuns-o speriaţi în altar, într-o zi de început de ianuarie am avut impresia – şi din cauza vântului care se strecura pe sub streşini – că plânge cu suspine, eu aşteptând de la o clipă la alta să bocească şi cu cuvinte.
4. Despre cei care l-au răstignit, scripturile spun că Iisus „nu i-a urât pe ei, ci răul din ei”.
5. Cântecul îi este necesar omului: chiar şi surzii din naştere au fost auziţi în anumite clipe ale vieţii lor mormăind melodii.
6. − Maestre, îl întreabă un admirator pe un sculptor, cum aţi izbutit să faceţi statuia asta minunată?
− Am săpat într-un bloc imens de piatră.
− Extraordinar! Dar de unde aţi ştiut că e înăuntru?
− …
Sculptura este arta de a înlătura surplusul.
7. Ion Ungureanu, pe când era ministru al Culturii şi Cultelor, îi examina pe pictorii de biserici, punându-i să spună Tatăl Nostru.
„Mâna care nu ştie să-şi facă cruce, afirma el, să nu încerce să picteze biserici.”
8. Un exemplu de prietenie şi respect deosebit, povestit de Tudor Arghezi: în timpul agoniei dinainte de moarte a pictorului Ştefan Luchian, la patul său de suferinţă a venit să cânte, numai pentru el, George Enescu…
9. Politicienii noştri, care ne duc ţara ba către Uniunea Europeană, ba către cea Euroasiatică (neoURSS), amintesc de cei doi saşii, care se ciocnesc unul de celălalt, pe o stradă.
− Măi, de ce nu te uiţi pe unde mergi? întreabă unul.
− Da′ tu de ce nu mergi pe unde te uiţi?! nu se lasă celălalt.
10. Citesc într-o carte veche despre o inundaţie: la 29 martie 1808 puhoaiele revărsându-se au smuls de la locul ei, luând-o cu ele la vale pe Nistru, bisericuţa de lemn din Camenca, cu tot cu icoane, prapuri, odoare, liturghiere, sfeşnice aprinse, şi, în timp ce se apleca ba într-o parte, ba în alta pe crestele valurilor învolburate, clopotele din tinda ei băteau subţire trezind satele de pe ambele maluri până la intrarea râului în Marea cea mare de la Cetatea Albă…
11. Un om cu o mai mare experienţă de viaţă dădea următorul sfat tinerilor:
− Dacă doriţi ca în viaţă să nu aveţi dureri de cap, să nu amestecaţi trei lucruri: coniacul cu şampania, cafeaua cu zahărul şi dragostea cu căsătoria.
12. A iubi este egal cu a înţelege. A înţelege vine din latinescul intus-legere, ce înseamnă a vedea în întuneric.
13. Omul: îşi spune rugăciuni în gând, sperând că Cel de Sus o să-l audă, şi imediat îşi spune prostii în gând, sperând că Cel de Sus n-o să-l audă.
14. Honore de Balzac credea că „numai oamenilor cu suflet bun le place singurătatea”.
În singurătatea Pustiei, Iisus a ajuns la Religia Iubirii. Omul, în singurătate, poate comunica mai lesne cu Dumnezeu, care arareori s-a arătat mulţimilor şi ceva mai des – profeţilor sau patriarhilor în orele lor de singurătate desăvârşită.
15. Naţiunile mari şi puternice nu au nevoie de istorie. Naţiunile bogate nu au nevoie de economişti. Naţiunile fericite nu au nevoie de profeţi.
16. Un îndemn din cărţile sfinte: fiecare să-şi spună rugăciunea în limba în care s-a născut. Limba în care s-a născut, materna, e cea mai importantă pentru un om, ea, şi nu cea însuşită sau care l-a adoptat (furat): în ea te va recunoaşte cel mai lesne Tatăl care ţi-a dat viaţă. A pune între tine şi Cel de Sus un alt grai, decât cel pe care ţi l-a dat la naşterea ta, înseamnă a vorbi cu El prin intermediari.
17. În viaţă, dacă eşti umilit nemeritat, Dumnezeu îţi trimite aproape întotdeauna o aripă, ca să te ajute să te ridici.
18. Omul ştie cum să se apere când e denigrat, dar nu ştie cum să se apere când e lăudat. De multe ori duşmanii, ca să-l distrugă pe cineva, îl laudă. Sau procedează ca Iuda: îl sărută. Simbolul iubirii devenind astfel un simbol al urii, al trădării, al morţii.
19. Un om în vârstă îmi spune:
− Sunt atât de bătrân, încât nu-mi permit luxul să mă cert cu nimeni, pentru că s-ar putea să nu mai am timpul necesar ca să mă împac.
|
| |
| |
