Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Sunt ca un înger tăcut ce veghează asupra ta, mângâindu-te în timp ce dormi, ca mai apoi când te trezeşti să plec departe ca tu să nu ştii de prezenţa mea. Uneori, uit câte o lacrimă vărsată pe perna ta. De câte ori deschid gura să-ţi spun lucruri care mă dor, mă opresc şi mă uit la fericirea din ochii tăi. Eşti atât de frumos! Când eşti trist, nu pot să-ţi spun nimic din ce aş vrea pentru că plâng. Plâng cu tine. Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericit. Iubesc, dar nu iubesc cu o iubire egoistă ci iubesc cu o iubire care oferă totul, neaşteptând nimic în schimb. Mă doare vocea ta, dar mai tare m-ar durea lipsa ei. Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-ţi atinge fiecare por făcând să tremure sufletul.
