De ce eu? De ce tocmai mie mi s-a întâmplat? De ce doar eu am parte de aşa o soartă? De ce nu altuia? De ce tocmai acum? Sunt persoana cea mai încercată din lume… numai mie mi se întâmplă toate astea.
Spune-ţi des astfel de cuvinte nu? Şi le şi auziţi şi mai des, sunt sigură. Suntem atât de convinşi că noi suntem cei mai suferinzi şi mai prigoniţi oameni de pe pământ încât nu mai avem timp să ne uităm în jur. Te plângi de casa în care locuieşti? Uită-te la cel care nu are una. Te plângi de pantofii vechi pe care îi ai? Uită-te la cel de lângă tine, care nu are picioare. Te plângi de şeful şi de serviciul pe care-l ai? Tu ştii câţi oameni nu au un loc de muncă? Te plângi că nu-ţi place mâncarea care ţi s-a gătit astăzi? Oare ce ar spune cel care nu are ce mânca astăzi, de ea?
Te plângi că nu-ţi place faţa ta, fundul tău, mâinile tale, tenul tău… ei bine, uită-te la cel căruia i s-a distrus faţa într-un accident, i-a fost arsă pielea. Uită-te la cel care nu are mâini. Te plângi că te trădează prietenii? Mulţumeşte-i Domnului că ai avut aşa ceva. Unii ar da orice pentru o vorbă bună. Nu-ţi place maşina pe care o ai, părinţii pe care-i ai, copii pe care ţi i-ai educat singur sau oraşul în care trăieşti? Priveşte atent în jur. Nu totul e despre tine. Sunt alţii mult mai nenorociţi ca tine. Şi dacă nu ar fi… fii fericit că încă poţi respira. Că încă poţi îndrepta lucrurile. Dă-i haina ta jerpelită pe care nu o mai suporţi, unui om de pe stradă. O va privi ca pe cea mai frumoasă haină din lume! Dă-i colţul tău de pâine pe care nu-l mai poţi mânca pentru că nu e îndeajuns de moale, unui copil flămând. Îţi va mulţumi cu lacrimi în ochi. Dar dragul meu…niciodată să nu-i dai pantofii care nu-ţi mai plac unui om care nu are picioare. Mai degrabă…dă-i sprijinul tău. Suportul tău….