| corinush | Дата: Вторник, 06.03.2012, 23:32 | Сообщение # 1 |
 Генералиссимус
Группа: Администраторы
Сообщений: 147
Статус: Offline
| Cum, nimeni? Ori poate credeţi că v-aţi plătit scaunele ca să staţi confortabil în ele şi să fiţi spectatori ambientali... Ei bine, atunci să supunem la vot zidirea compatriotului vostru. Cine este pentru, cine este împotrivă, se abţine cineva? Aşadar, în unanimitate de voturi sala a hotărât zidirea cetăţeanului aici prezent şi cred că domnia sa nu are nimic împotrivă, ba chiar îşi exprimă adeziunea. Cetăţene, ai cuvântul.
Cuvântul de adeziune al spectatorului jertfit
Îmi exprim, pe această cale, satisfacţia de a putea da o mână de ajutor la ridicarea zidului. Ce spun o mână de ajutor. Mă dăruiesc cu totul acestei lucrări grandioase pentru fericirea şi bunăstarea tuturor. Nu voi precupeţi nici un efort să înalţ zidul deasupra mâinilor, a capului meu, a întregii mele fiinţe. Aduc astfel, modestul meu omagiu acestui zid al viitorului. Cred...
Neagoe
Hai, daţi-i zor, nu avem timp de pierdut. Vreau să văd zidul ridicat.
(Meşterii îl iau pe spectator, care nu înţelege ce i se întâmplă şi-l duc în culise).
Manole
(apare cu lampa căutând prin întuneric).
Neagoe
Ce cauţi, Manole?
Manole
Aici era un om.
Neagoe
Am văzut doar un singur om. Spunea că-l cheamă... a nu... era un spectator...
Manole
Tu poţi folosi orice mijloc pentru a dăinui. Pe când eu nu am decît o singură cale. Auzi... una singură. Zidurile se năruie mereu pentru că nu am găsit-o... nu încă. Scopul meu este acela de a ajunge într-un Loc care se cheamă graniţa sufletelor noastre cu nemărginirea.
Neagoe
Construcţia porneşte de la un dezechilibru, de la un delta. Eu vi-l provoc. Voi va trebui să-l rezolvaţi.
Meşterii
Poţi să ne spui că această graniţă nu există sau că este o ţară a nimănui? Nu, Neagoe. Ea este postul nostru de avangardă împotriva haosului. Este un refuz şi o acceptare în acelaşi timp, refuzul de a căuta mijloacele cu orice preţ şi acceptarea unei stări esenţiale în care dăinuieşte acest loc şi anume libertatea. Căci, la noi, acest cuvânt ia forma locului care a încuibat-o, precum o pasăre ouăle şi puii: deal-vale-deal-vale fără să ţipe sau să scoată pumnalul, nici să zboare în altă parte. Pentru că asta nu este o ţară de cuci. Ci hotărât şi limpede ca o doină pornită şi întoarsă mereu la sine într-o unduire firească şi imposibil de îngenuncheat. Încearcă să cânţi şi vei vedea.
Corul
Hei, te mai doare, meştere, te mai doare
Inima
Că nu se’nalţă zidurile tale?
Scena IV
Meşterii
Cine eşti şi ce cauţi aici?
Copilul-Anei Manole
Sunt Copilul-Anei-Manole şi m-a trimis mama cu de-ale gurii.
Manole
Te văd cu mâinile goale.
Copilul-Anei-Manole
Da, pentru că nicodată nu te găsesc în acelaşi loc, mi-am însemnat drumul de întoarcere cu ce aveam în traistă.
Manole
În zadar, dragul meu, pentru că nu există întoarcere.
Copilul
Să mă fi minţit oare Ana?
Manole
Ana nu minte niciodată.
Copilul
Atunci unde duce drumul ăsta?
Manole
(Îl ia de mână şi îl duce în faţa peşterii).
Priveşte.
(La apropierea celor doi are loc o pantomimă, copilul încearcă să pipăie iar câte unul dintre meşteri se apropie pentru a lua contact cu el, ceea ce nu se întâmplă, se vede graba cu care cei din peşteră execută nişte ordine, după care agitaţia se potoleşte).
Copilul
Vreau să văd, tată, să simt.
Manole
Lumea este frumoasă, dragul meu. Nu există lume mai frumoasă. Asta este cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Este de necuprins frumuseţea lumii.
Copilul
Ce este aceea... lume?
Manole
Lumea... ştiu eu ce să-ţi spun!? dar mai bine să-ţi arăt ceva.
(Manole ia lut din care modelează o figurină).
Dincoace sau dincolo de zid trăim pe cont propriu. Chiar dacă ne risipim întreaga energie pentru a crea şi menţine aparenţe.
(După o scurtă pauză).
Vă puteţi lăsa măcar o clipă cuceriţi de frumuseţea lumii care vă înconjoară? O frumuseţe stranie, perpetuă, nesimţitoare la zbuciumul nostru, la dorinţa noastră de a o încăleca. Nu, cu siguranţă, lumea nu este un măgar. Daţi-vă jos de pe spatele ei, dacă v-aţi urcat din greşeală, din mânie sau din nepricepere. Aşa, uşor, să nu te loveşti... Mai e nevoie să vă spun? O ştiţi fiecare foarte bine. Încercaţi să vă aduceţi aminte.
Copilul
Tată!
Manole
Din perspectiva nemărginirii suntem tot atât de irezolvabili ca şi din aceea a existenţei.
(Termină de modelat figurina, copilul vine, i-o smulge din mănă, aleargă spre zid. Manole, împreună cu meşterii încearcă să-l oprească, dar e prea târziu, copilul a intrat în zid).
Datorită acestui echivalenţe a perspectivelor a apărut indiferenţa, ca semn de relaţie între noi şi lume.
Copilul
În zid mă voi naşte şi lumea privită de aici mi se va părea adâncă, de necuprins. Realitatea va fi piatra asta dură şi nemişcată, iar ceea ce voi iubi cu disperare vor fi umbrele celor ce vor trece mereu prin dreptul ei.
Manole
Vino, copilul meu!
Copilul
Oricum sunt prizonierul creaţiei tale. Spune-mi ce trebuie să fac pentru a fi eu.
Manole
Vino şi lipeşte urechea de zid. Ascultă... mă auzi...
Copilul
Mai tare şi mai clar. Nu înţeleg nimic.
Manole
Ambiguitatea asta transparentă... mă face să cred... nu există soluţie... incomunicabili... şi trişti...
Copilul
Tatăl meu, carele eşti în afară de ziduri
Lasă umbra ta să cadă pe mine
În absenţa ta mă voi naşte mereu
Revoltat nu-mpăcat, tată al meu.
Tatăl meu, carele cauţi veşnicia
Unul într-altul suntem ziditori
Al aceluiaşi cerc necuprins.
Tatăl meu, carele eşti sau nu eşti
Uită-mă, uită-mă, uită-mă!
Meşterii
S-au petrecut lucruri ciudate cu noi.
Parcă am fi la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte, acolo, unde se aude cum latră căţelul pământului. Pe sub piele ne cresc aripi, sângele nostru este îngroşat de furnici, mâinile noastre nu mai găsesc nici un semn pe care să-l mai facă, golul se lăţeşte în noi ca o baltă puturoasă. Şi dacă mai credem că forţe oarbe ne devoră, este pentru că ne-am născut înainte de vreme.
Meştere Mare, redă-ne nouă timpul exact, timpul întocmai. Să nu se mai vândă şi să nu se mai cumpere nimeni. Sufletele noastre să nu mai ia forma lucrurilor şi a împrejurărilor.
De mii de ani dăm târcoale aceloraşi spaime, biciul legii ne mână în turme.
Viaţa este un tunel. Niciodată nu ştii ce te aşteaptă la ieşire. Din loc în loc scrie "Ieşire", dar dacă te iei după indicator, dai cu capul de zid şi cazi şi-ţi frângi oasele. Haide ridică-te ! Ştiu că te doare... n-ai voie să stai... nu poţi rămâne în tunel... vin alţii din urmă şi trebuie să treacă şi ei. Dacă stai îi încurci. Sau te calcă în picioare. Trebuie să ieşi. Altminteri...
Manole
Destinu-i un şarpe, destinu-i un cal, destinu-i o moarte
Fă lumina în acest cumplit bestiariu
Un doi trei, un doi trei, suntem cota parte
Din mulţimea formelor de zi şi noapte.
Meşterii
Timpul de reacţie la iluzii creşte continuu. Este necesară o permanentă corecţie, dar nu are cine să o aplice. Coboară, Manole, în sufletele noastre şi vezi ce se mai poate face.
ACTUL II
Scena I
Manole
Da, viaţa ne fură, domnilor. Este întotdeauna înaintea noastră, fie că suntem la începutul sau la sfărşitul lucrării. Orice se poate amâna de pe o zi pe alta. Viaţa nu se poate amâna pentru că se strică... Aş putea să vă întreb de ce mă urmaţi. Nu o fac pentru că suntem toţi prinşi între zidurile clipei ca într-o scoică. Suntem fire de nisip. Durerea va alege pe unul dintre noi.
Meşterii
Din ce motiv ai hotărât să zburăm?
Manole
(cu ironie).
Pentru că la cer nu te poţi târî.
Judecata voastră prevesteşte una mai înaltă, care vă este deocamdată ascunsă. O veţi înţelege dacă veţi reuşi să fiţi solidari.
Meşterii
Cu toate acestea nu ne-ai răspuns.
Manole
Întrebarea este greşit pusă, pentru că nici un om nu are drept asupra altui om indiferent de ideea pe care o invocă. O intrebare posibilă ar fi aceasta: de ce ne abatem de la fire într-o dispută perpetuă cu destinul nostru?
Meşterii
Şi cine răspunde la întrebarea asta?
Manole
Cei care sunt plătiţi să răspundă la întrebări... lumea aşa cum e făcută este neterminată, este doar o schiţă a ceea ce ar trebui să fie.
Neagoe
În orice act este nevoie de un program. Programul este ceea ce îi separă pe cei ce construiesc, de ceilalţi.
Manole
Ceea ce-i separă pe oameni şi îi defineşte, este calitatea percepţiei acestei lumi. Aceasta îi face pe oameni să fie unici şi inconfundabili chiar dacă uneori sunt adunaţi în turme. Dar adevărata şi dureroasa lor problemă nu este diversitatea, ci serialitatea.
Ana
Manole, Manole,
Meştere Manole,
Zideşte-mă iară
Să nu-ţi fiu povară
Zideşte-mă toată
Întrr-un zid de piatră,
Ca să fiu curată
Credinţa de vatră.
|
| |
| |
