| corinush | Дата: Суббота, 10.03.2012, 22:02 | Сообщение # 1 |
 Генералиссимус
Группа: Администраторы
Сообщений: 147
Статус: Offline
| Originea denumirii
Chişinăul este unul din puţinele oraşe, al cărui nume n-a suferit nici un fel deschimbare în cursul unui rând de veacuri. Şi în vremea lui Alexandru cel Bun, numele Chişinăului se pronunţa ca şi astăzi. În cele mai multe acte numele lui figurează astfel: Chişinău, în unele Chişnău, formă populară întrebuinţată şi acuma, foarte rar – Cheşeneu, iar în documentele slavoneşti – Cheşenev, Chişenev, Chişinev.
Etimologia cuvântului Chişinău a dat naştere la mai multe teorii. Unii, cari caută să dovedească caracterul slav al Basarabiei, au emis părerea că denumirea Chişinăului provine de la cuvântul ucrainean Chişeni, ceea ce înseamnă „buzunar”. Ei explicau originea cuvântului prin faptul că Chişinăul în vechime era un centru comercial, unde se adunau negustorti ucraineni, armeni, evrei şi moldoveni, că acest bogat oraş era un fel de buzunar. Nu mai puţin ciudată era şi teoria, cum că cuvântul Chişinău derivă de la Câşla Nouă, adică târla nouă de oi. Susţinătorii acestei teorii pastorale, plecau dela legenda idilică, cum că în prima jumătate a veacului al XIX-lea în partea de sus a oraşului, unde stăzi se înalţă liceul real, era o târlă de oi, că mai înainte târla ar fi fostîn alt loc – Câşla veche (Câşla – cuvânt tătăresc); în jurul acestui adăpost al oilor strămoşii orăşenilor de astăzi s-au adunat cu încetul, punând bazele acestei aşezări omeneşti. Mai aproape de adevăr ar fi părerea că cuvântul Chişinău provine de la Keşene – ceiace înseamnă în limba tătărească capelă pe mormânt sau Keşen – schit, mănăstire. Această din urmă teorie s-ar sprijini pe un act dela 1420, din care ar reieşi, că în Chişinău, în vermurile acelea era o mănăstire, după presupunerile unora, în locul bisericii Mazarachi de astăzi. Cum vom vedea mai jos, acest act se referă la cu totul altă ocalitate şi se înterpretă greşit.
La aceste teorii care nu rezolvă problema originei denumirii Chişinăului, adăogăm şi părerea noastră. În regiunea codrului în Basarabia se găsesc câteva sate cu nume ungureşti, probabil locuite odată de o populaţie maghiară din primele aşezări săcuieşti ori colonişti „descălecători” mai târziu aduşi de către domnii Moldovei din Ardeal. Aşa este satul Ghidighişi dela Hidegeş ceia ce înseamnă „locul rece”, pe româneşte Recea. Ceva mia sus pe Bâc, se găseşte şi un sat cu numele Recea; Miclăuşeni (satul lui Nicolae), Orhei de la Orhely (cetate de pază), Miclăuţi, Teleşău, Văscăuţi, - toate acestea par denumiri ungureşti, precum şi izvorul de lângă Chişinău, Burcut de la Borcut – „fântână de vin”. Este sigur că şi numele de Chişinău, cu sufixul ău de provenienţă ungurească, este un cuvânt maghiar poate de la Kisjeno (Ieno cel Mic) de unde provine şi denumirea oraşului Chişinău din Ardeal, sau dela cuvintele Keszentevo, Keszen, Kiszinel.
Această ipoteză ar putea găsi sprijin şi în împrejurările istorice din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, în colonizările maghiare din Moldova, cum este regiunea Bacăului.(...)
De la sat, la târg...
O mică cofuziune a ieşit şi cu data dela care istoricii Chişinăului încep istoria oraşului. S-a stabilit ca un fapt netăgăduit, că numele oraşului Chişinău se pomeneşte pentru prima dată într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun din 25 aprilie 1420. domnitorul Moldovei dă prin acest hrisov boierului său Venea „pentru slujba dreaptă şi credincioasă” câteva sate „în ţara moldovenească” între care se pomenesc Miclăuşeşeti, Lozova, Dvorniceni, Sadova şi altele „şi hotarul acestor sate care sunt pe Bâcoveţ: mănăstirea lui Chişnovarzar pe deasupra prisăcii lui Acibco, pe deasupra Horodiştii, pe deasupra Lozovei”.(...)
Chişinăul apare cu numele său propriu în alt hrisov din anul 1436 dat de către Ilie şi Ştefan Vodă logofătului Vancea, în care precizându-se hotarele unei localităţi, se spune următoarele: „şi lângâ Bâc de cealaltă parte pe valea care se găseşte în faţa Cheşeneului lui Acbaş”.
Din acest act se vede că Chişiăul exista în prima jumătate a vescului al XV-lea, şi nu este exclus, că istoria acestui oraş se începe cu mult mai înainte de această dată, poate că chiar la începutul aşezării moldovenilor în regiunea Nistrului. Însă Chişinăul nu se deosebea la început cu nimic de satele din jurul lui. O serie de acte din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea, ne arată că Chişinăul era un simplu sat, că el nu juca nici un rol în viaţa politică şi economică a Moldovei răsăritene. În cele mai vechi hărţi ale Moldovei, cum este de exemplu harta lui Reicherstorf dele 1541, sau lui Iacobo Castaldo din 1584, Chişinăul nu figurează, pe când în aceste hărţi se regăsesc oraşele basarabene, cum este Orheiul, Tighina, Lăpuşna, Soroca etc. Aceasta înseamnă că Chişinăul n-avea absolut nici o importanţă în vremurile acelea şi că el, cum se vede din acte, ţinea de pârcălăbia din Lăpuşna.(...)
În a doua jumătate a veacului al XV-lea, satul aparţinea boierului Vlaicu, poate unchiul lui Ştefan cel Mare, cunoscutul pârcălab de Cetatea Albă, Hotin şi Orhei. Printr-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, din anul 1466 se întăreşte cumpărătura unei selişte de către „cinstitul boiar... dumnialui Vlaicul... la Chişinău, la fântâna Albişoara, ce ş-au cumpărat dela Toader, ficiorul lui Fedor, şi dela fratele lui dela Fedorel drept 120 zloţi tătăreşti”. Strănepoata lui Vlaicu, Vasutca, vinde Chişinăul fostului „ureadnec” de la Iaşi, Drăguş, cum se vede din hrisovul dat de către Petre Şchiopul la 25 aprilie 1576. Soţia lui Drăguş, Salomia, vinde satul Chişinău la 29 noiembrie 1617, proprietar devenind marele vistiernic Constantin. Ceva mai târziu Chişinăul, nu se ştie prin ce împrejurări, devine proprietatea mănăstirilor închinate Sf. Vineri şi Balica din Iaşi. Aceasta se vede din „cartea domnească” a lui Vasile Lupul din 6 august 1641.
În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Chişinăul trece în stăpânirea mănăstirei Galata, cum se vede din actul dat de către domnitorul Alexandru Calimah mănăstirei la 28 septembrie 1795. (...)
Din unele acte dela începutul veacului al XVIII-lea, se vede că Chişinăul figurează deja ca târg. Aşa, Dimitrie Cantemir pomeneşte în „Descrierea Moldovei” de „Chişinăul la apa Bâcului, târguleţ de puţină importanţă”, iar într-un hrisov dat de Nicolae Mavrocordat la 14 iulie 1712, se vorbeşte despre „hotarul târgului Chişinăului”. Dar Chişinăul devine târg mai înainte; cel puţin într-un act a lui Duca Vodă dela 2 mai 1666, se pomeneşte de „târgoveţii Chişinăului”.
Dintr-o mulţime de acte cari s-au păstat din veacul al XVIII-lea se vede că Chişinăul era locuit de „creştini”, adică Moldoveni, cei mai mulţi răzeşi, şi că între tărgoveţii Chişinăului erau şi Evrei şi Armeni. În timpul campaniilor ruseşti, împotriva turcilor, Chişinăul împărţea soarta celorlate oraşe din Moldova, cum a fost şi în campania lui Münich. S-au păstrat memoriile secund-maiorului von Raan din campania rusească din anii 1787 – 1790. La 22 decemvrie 1788 el scrie: „Chişinăul înainte de devastarea lui a fost un oraş de mijloc; dar cînd l-au părăsit turcii în retragerea lor, l-au incendiat după obiceiul lor. O privelişte care te emoţioneză este de a vedea devastări noui la fiecare pas, de a vedea distrugeri, la care se dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale celor mai bune case, cari au fost aproximativ în număr de trei sute. Prăvăliile nugustorilor cari formau un pătrat de piatră de 300 de stânjeni împrejur, zac sub cenuşă tot aşa, cum şi vreo şase – şapte biserici”.
La anul 1789 Chişinăul din nou fu incendiat şi arde în aşa măsură, încât o parte din populaţia oraşului se strămută pe moşia Buicanilor. Din aceste timpuri avem şi o mărturie a unui călător german, von Reuner, care vizitând Chişinăul în anul 1793, scrie că el este „un mic loc fără însemnătate”, cu locuitori Moldoveni, Greci şi Evrei.
Chişinăul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, devine un oraş destul de mare, cu hală de piatră pentru negustori, cu vreo trei sute de case bune, cu câteva biserici, cu mai multe prăvălii şi cu beciuri pentru mărfuri.(...)
Capitala Basarabiei Mari
Cu ocupaţia rusească, istoria Chişinăului ia o nouă întorsătură. Autorităţile militare ruseşti, după cum afirmă secund-maiorul von Raan, intenţiuonează să-l fortifice, căci „acest oraş cu vremea poate să devie ca punct de operaţie împotriva Benderului, întrucât situaţia lui este foarte favorabilă pentru acest scop”. Şi într-adevăr, pe la anul 1808, în Chişinău se stabileşte general-maiorul Beluha-Cohanovschi şi câteva regimente ruseşti; aici se instalează un atelier mare pentru reparaţia vehiculelor armatei de Dunăre.
Noua provincie numită de ruşi Basarabia, intrată în cadrul unei noui vieţi politice şi culturale, a trebuit să-şi creeze un centru cu menirea de a da o nouă orientare culturală şi politică întregei provincii. Şi Chişinăul fu ales de către Mitropolitul Gavriil Banulescu – Bodoni şi senatorul Crasno – Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provinciei, capitală a Basarabiei. Autoităţile ruseşti se instalează în Chişinău, taransportând de la Iaşi şi arhivele din timpul ocupaţiei. De ce consideraţiouni s-au călăuzit primele autorităţi ruseşti alegând Chişinăul ca centru al Basarabiei şi nu alt oraş, cum a fost, de exemplu, Tighina sau Căuşenii, care avea la începutul veacului al XIX-lea peste 700 de întreprinderi comerciale, nu e greu de înţeles, dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cuniţchi, primul rector al seminarulu din Chişinău şi amicul lui Gavriil Bănulescu – Bodoni: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunei şi de aceea că pe de o parte el are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepoă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelate oraşe de aici. În el, ca şi în oraşul Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde angrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportează cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti”.(...)
Dar Chişinăul nu putea să ia o dezvoltare mare şi pe motivul că el era aşezat pe moşie mănăstirească, fapt ce a împiedicat dezvoltarea lui în trecut. El rămâne, cum s-a exprimat generalul P. Chiselev faţă de ţarul Alexandru I în anul 1816, „un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră”, aşezate, cum spune un alt vizitator al Chişinăului din vremurile acelea, pe povârnişurile dealului, cu străzi fără nume, care „erau cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”.
La anul 1818 liniştea oraşului fu turburată prin vizita împăratului Alexandru I. Cronicarul acestui eveniment povesteşte că la balul dat de către nobilimea basarabeană în casa lui Toader Crupenschi, s-au adunat boieri din toate colţurile ţării. „Cucoanel sosite”, povesteşte A. Veltman, „s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia vice-regelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, Împăratul ar fi găsit toate cucoanele învăluite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşi. Cu câteva momente înaintea sosirei Împăratului... căciulile de pe câteva sute de capete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor”.
Loc de refugiu
Pe lângă familiile boiereşti din Basarabia, a guvernatorului civil Costache Catacazi, a vice-guvernatorului Matei Crupenschi, a lui Teodor Crupenschi, a membrilor Consiliului superior, a lui Zamfirachi Rali, Cheşcu, Caţică, îşi găsesc adăpost, după mişcarea eteristă din 1821 -1823, o mulţime de familii româneşti şi greceşti venite de peste Prut. Scrie acelaşi Veltman: „Chişinăul era în acea vreme rezervorul de prinţi goniţi din Constantinopol şi din cele două principate. În fiecare casă care avea două trei camere, trăiau refugiaţi din splendidele palate din Iaşi şi Bucureşti. Aici stă în trecerea sa spre Italia şi domitorul Moldovei, Mihail Şuţo; aici s-a aşezat familia lui, în care strălucea ca frumuseţe Rala Şuţo; aici era familia Mavrocordat, în mijlocul căreia a înflorit Maria, cea din urmă reprezentantă a frumuseţii antice feminine pe pământ. La fiecare pas, se încingeau discuţii asupra chestiunilor greceşti... Moldovenii în general, doreau succes turcilor şi se bucurau din tot sufletul, când li se tăia capul fanarioţilor, fiindcă în fiecare din ei, îi vedeau pe viitorii domnitori ai săi”.
Tot la Chişinău, se refugiază principele Caragea, vistiernicul Varlam, postelnicul Ion Schina, doi Moruzi, Gheorghe Roznovanu, Bogdan, familiile Balş, Negruţi, Herescu etc. Se înţelege de la sine, că aceste familii intră în contact cu familiile modoveneşti din Basarabia, adeseori petrec împreună. Funcţionarii şi militarii ruşi, primiţi şi ei în mijlocul acestei societăţi, se simt izolaţi. „În oraş”, scrie Vighel, „plin de proprietari, funcţionari şi emigranţi din Moldova şi Grecia, toţi trăiau dezbinaţi; nicăieri nu se găsea un punct de legătură... Guvernatorul civil al Basarabiei, Catacazi, primea o leafă mare în aur, şi cu toate că cum se zice, nu sărbătorea zilele solemne împărăteşti, o cheltuia toată şi mai făcea şi datorii”.(...)
După ce s-au liniştiti lucrurile în Ţările Româneşti şi refugiaţii s-au retras pe la căminurile lor, Chişinăul intră în viaţa lui normală, liniştitită de oraş de provincie. Această linişte se turbură puţin la anul 1829, când, cu ocazia războiului ruso – turc, Chişinăul devine punctul principal pentru evacuarea dezertorilor şi a răniţilor şi bolnavilor.
„Cel mai mare din oraşele Europei”!
Chişinăul de ieri faţă de cel de azi
|
| |
| |
