| corinush | Дата: Понедельник, 05.03.2012, 22:58 | Сообщение # 1 |
 Генералиссимус
Группа: Администраторы
Сообщений: 147
Статус: Offline
| 
M-am gandit ca, daca ar fi vrut sa mergem la pizzerie, la parterul blocului, nu m-ar mai fi pus sa cumpar de baut. Asta insemna ca vrea sa urcam la ea.
Abia cand am intrat in lift si a apasat pe butonul 10, cel mai de sus, mi-am dat seama ca puteau exista si alte variante. Ea statea la sase.
Ascensorul urca greu, gafaind, scartaind, anuntand trecerea etajelor prin tot felul de trosnete si paraieli. Decorul lui de furnir jigarit si table murdare inspira orice, numai incredere, nu.
Mi-am trecut privirea peste oglinda cu colturi innegrite si am observat, cu mirare, ca eram mai frumos decat ma inchipuisem vreodata. Nu-i sade bine unui barbat sa se placa, dar nu aveam cum sa nu observ ca, pe nestiute, mi se asternuse pe fata o armonie dezlanata, ca a serpilor de iedera acoperind mucigaiul unui perete vechi, pacea tunurilor inca fumegande, iar in ochi aveam o oboseala fericita – ochii privitorului sau ai privitului, asta nu stiu si nu mai conteaza. Ceva copilaresc razbatea de sub spinii suri ai obrazului incaruntit inaintea restului de par. Pana si cearcanele aveau un rost al lor, nu mai erau buhaite si coapte, ci subtiri si negre, ca un machiaj.
M-am uitat in propriul iris. Imi eram un strain simpatic.
***
[img]http://ortodoxia.md/images/stories/peisaje/dragostea%20trupeasc.jpg[/img]
Liftul urca in continuare. Trebuie ca timpul trecea greu. Mi-am adus aminte de o povestioara amara de-ale lui Lagerkvist, pe care o citisem demult, cu doi amanti care coborau cu liftul, si tot coborau, pana cand au ajuns in iad. N-aveam de ce-mi face griji, noi urcam.
- Ce, ti-e frica?, a ras Milena, cand am deschis usa. Stai linistit, nu-ti fac nimic.
Din mijlocul ultimului rand de apartamente, scara blocului mergea spre inca un nivel, care nu gazduia decat casa liftului. Am urcat treptele in varful picioarelor.
- Trebuie sa mergem tiptil, mi-a soptit Milena. Sa nu creada ca suntem golani.
- Tiptil, tiptil, am mormait vesel. De cand n-am mai auzit vorba asta.
- Sst.
Sus de tot, o usa joasa, inchisa cu foraibar, ducea spre acoperisului blocului. Milena a deschis-o si a iesit afara. Am urmat-o.
- Cand vin aici, de obicei, mi-e frica sa nu incuie cineva si sa nu mai pot sa intru, a zis ea, tragand de marginile usii cu varfurile manusii, pentru ca pe dinafara nu mai avea clanta. Dar, daca esti tu aici, ma gandesc ca, si dac-o fi sa ne incuie, ne descurcam sa iesim.
- Da, i-am raspuns pe un ton serios, am un buzunar plin cu iarba fiarelor. Am talharit un arici, la drumul mare.
- Vino sa-ti arat. Mai intai, estul.
Ne-am oprit aproape de marginea blocului. Din luna plina care supraveghease peripetia mea hibernala cu Venera, mai ramasase cam jumatate. Dar inca mai avea putere sa goneasca norii de deasupra coltului ei de cer, ca o femeie luptandu-se cu plapuma in timpul unui vis urat. Zapada care acoperea stratul gros de bitum, cu albul ei ferit de pete si matuit de gheata subtire, intorcea spre noi o lumina de fundal moale, de tub de krypton.
- Iti place?
Blocul turn se faramita in bloculete mici si inghesuite, care, la randul lor, se spargeau in case pe masura ce dealurile de la marginea orasului urcau spre linia orizontului. Marele bulevard injumatatea peisajul, cu reteaua lui de becuri stirbe, ca o instalatie veche de pom de Craciun. Nu era nimic care sa merite sa-mi iau ochii de la ea. Singurul lucru care imi taia respiratia erau palele de vant rece care atacau blocul chiar dinspre rasarit
- Imi place, am mintit-o bland. Mai arata-mi.
- Partea asta nu e prea frumoasa. Hai sa vedem centrul.
Am traversat blocul, atenti sa nu agatam cu picioarele ancorele padurii de antene, care bataiau inghetate, ca niste cocosi de vant putreziti. Am lasat-o pe ea sa mearga in fata, ma gandeam ca, atunci cand se va opri, voi lasa jos plasa cu bautura si o voi cuprinde in brate. Dar n-am putut.
- Asta iti place?
- De aici, pare mai frumos decat e.
- As vrea sa-i dau foc. Si sa ma uit cum arde, de aici.
Cat imi era de frig, tot am simtit un bici de gheata lovindu-mi, printre vertrebe, maduva spinarii. Era ca in visul meu cu Nero, doar ca invers.
- De ce sa-i dai foc?
- Asa, pur si simplu. Pentru ca trebuie sa ardem lumea asta. Sa nu mai ramana nimic.
In vocea ei aparuse o vibratie suplimentara, nu parea rautate, ci un soi de exaltare molipsitoare. Aproape ca vedeam flacarile urmand geografia acoperisurilor, cu Universitatea si Prefectura dominand rugul.
- Nu suna rau, i-am raspuns, scotand sticla de vodca din punga si sorbind un gat zdravan, care mi-a incalzit matele. I-am intins-o si ei. A baut si s-a schimonosit, apoi si-a aprins o tigara.
- Daca nu ne grabim, o sa ne dea ea foc, a adaugat, cu seriozitate, tintind cu ochii flacara brichetei.
- Cine?
- Lumea. Si eu nu vreau sa ajung asa.
Asa, ca mine. Asta voia sa spuna.
- Pentru mine, am oftat, e prea tarziu. Eu trebuie sa ma acomodez cu gandul ca o sa ard alaturi de ea.
- Nu mai vorbi prostii. Tu deja faci asta. Tu deja dai foc lumii.
Avea dreptate. Nu se vedea de aici blocul unde, in clipa aia, Aurora motaia in fata televizorului, iar fie-mea tocea in sila comentarii pentru admiterea la liceu. Dar stiam ca, intr-un fel, ii dadusem foc.
M-a lovit apoi gandul ca, la un moment dat, visasem si chestia asta: casa mea cuprinsa de flacari. M-a cuprins o tulburare ciudata, in care se amestecau groaza frusta de propriile-mi premonitii si linistea trista a predestinarii. Spaima mi-a dezmortit inima, care si-a indesit bataile.
Milena continua, cu insufletire, si mi-am dat seama ca vorbea despre cu totul si totul altceva.
- Nu asta face un ziarist? Mie asa mi se pare. Ca voi, cand scrieti de toate lucrurile alea, schimbati ceva in lumea asta, faceti un pic de dreptate. E ca si cum i-ati da foc, putin cate putin, nu?
- Schimbam pe dracu’, am mormait, iar flacarile de pe Universitate si Prefectura s-au stins dintr-odata.
***
M-am ciucit si am turnat pe gat un sfert din sticla. Cu toata negura din cap, intelegeam repede si nu-mi convenea deloc ce intelegeam. Nu eram eu, acolo, ma mintisem singur. Era un dobitoc oarecare.
Unul care sa nu semene cu Paul. Nu fusese nevoie de mai mult, pentru a-i castiga simpatia vecinului meu de camera. Mi-era usor sa-mi imaginez cum, plecand de aici, Luca ma invelise intr-un ambalaj supradimensionat, asa cum trebuie sa faci cu lucrurile prea mici. Meschinariile mele ieftine, betiile si mahmureala nesfarsita, complicitatea lui in privinta noptilor mele cu Venera, apoi diminetile cu confesiuni trunchiate – eram aproape sigur ca asa se nascuse, in mintea lui, un idol. Unul de duzina, desigur – asa cum fusese tac-su pentru mine, cu mult timp in urma. Si puteam pune ramasag ca ii vorbise de cateva ori Milenei despre ce isi inchipuise el ca as fi eu, iar fata luase de bune toate povestile lui.
Cand ma gasise beat, la pizzeria de la parter, pesemne ca se gandise ca eram obosit de la atata facut dreptate in lume. De-asta imi mangaiase parul.
***
S-a lasat si ea in jos. Zapada a trosnit sub genunchii ei, cu zgomot de vreascuri rupte.
- Ba schimbati. Eu asa vreau sa cred.
M-a privit in ochi si am inteles ca nu am de ales. Erau mari, ochii ei, si limpezi, si fara vina. Si atat de luminosi, incat se vedea, intr-unul din colturi, un pui de urdoare, innegrit – in care eu am n-am putut vedea decat o fosta lacrima, captiva in chihlimbarul de rimel, sau vestigiul unei mirari atat de mari, incat trebuise sa-si frece ochii ca sa si-i creada.
M-am gandit la Doru, iconarul ticnit. N-aveam nicio indoiala ca, scotand urdoarea din calcul, asta era privirea pe care o cauta cu disperare. Privirea asta, ca un stergar pus pe umerii celui care trebuie sa isi poarte crucea.
Sa dezamagesti un copil e un pacat, sa dezamagesti o femeie e o dezonoare – s-o dezamagesc pe Milena ar fi fost ambele, ar fi fost insuportabil, chiar si pentru un nenorocit ca mine. Orice vazuse ea in mine, trebuia sa devin. Pentru ca asa voise ea sa creada.
- Mi-e frig, a soptit.
- Coboram?
- Da.
- Pot sa te iau un pic in brate? Acum, cat inca iti e frig?
- Da.
Si tot frigul din lume a mirosit, pentru o vreme, a Indra.
|
| |
| |
