| corinush | Дата: Суббота, 10.03.2012, 01:09 | Сообщение # 1 |
 Генералиссимус
Группа: Администраторы
Сообщений: 147
Статус: Offline
| La prima vedere relaţia dintre literatură şi un posibil spaţiu pare puţin convingătoare. Orice operă creşte şi trăieşte în temporalitate, legată cu fire nevăzute de o anumită epocă, rămânând deschisă unui timp şi gust, şi ele schimbătoare , opera neavând nici început, nici sfârşit, fiind în mişcare, operă deschisă, acumulând adepţi şi detractori pe rând. Limba însă pare să cumuleze şi să exprime mai bine raporturile spaţiale, oricât de complexe, ale lucrurilor decât toate celelalte raporturi - temporalitate, succesiune, cauzalitate - ceea ce face ca ea să le utilizeze pe cele dintâi ca ,,simboluri sau metafore ale celor de al doilea tip de raporturi, tratând lucrurile în termenii spaţialităţii, spaţializând toate lucrurile"(Gerard Genette - Figures -vol.II, pag.44)
Această limbă spaţială, a cărei originalitate nici spaţiul geometric, nici cel al vieţii practice, nu ne permite s-o sesizăm, intră cu drepturi depline în fenomenul poetic al marilor artişti, ambiguizând structura operei, dând formă şi dimensiuni chiar şi unor noţiuni pe care obişnuitul bun-simţ comun le vedea şi simţea ca fiind temporalitate pură. Şi acestea fiindcă poetul, care se simte ca fiind undeva, în afara limbajului, depăşind sfera umanului, devine profet. Drumul său trece prin locuri străine spiritului teluric şi, înainte de a întâlni carnea, sângele şi tot ce ţine de starea de lucru, el întâlneşte cuvintele, pe care le tratează ca pe lucruri. J.P Sartre, într-unul din textele sale critice, intitulat "L'Etre et le Neant", descoperă sursa limbajului poetic care e rupt de noţiunile clare ale raţiunii şi pare să modeleze spaţiul şi timpul împreună cu elementele lor aleatoare, conformându-se unei gnoze iniţiatice, preluând faimoasa formulare a lui Paul Claudel - a cunoaşte(co-naissance) înseamnă a te naşte împreună cu obiectul pe care-l apropii de sufletul tău. Întâlnind cuvintele, poetul străvede magma lor interioară, care poate fi catharsă eliberatoare sau osândă veşnică şi simte în fiecare din ele un aspect al lumii. De acea el va numi copacul, apa, cerul, fluturele, pasărea nu cu acelaşi cuvânt cu care noi cuprindem esenţa acelui lucru sau a acelei fiinţe în determinarea spaţio-temporală, ci cu o imagine verbală poate greu de identificat pentru noi, dar pe care sufletul său o simte aproape de lucruri, poezia nefiind altceva decât un suflet care prinde o formă. Imaginea poetică va căpăta la el dimensiuni şi o fiinţare proprie, ea " relevând o ontologie directă"( Gaston Bachelard - La poetique de l'espace - pp. I-2)
Cuvântul brut şi cel esenţial, cele două stări ale limbajului, după Mallarme, se despart în poezie. Ceea ce trebuie sugerat şi evocat nu se poate exprima prin limbajul unui "imediat aici". Un "acolo esenţial" se naşte printr-o fiinţă a limbajului care domină acum limbajul fiinţei.
"În poezie nimeni nu vorbeşte, se pare că doar cuvântul se vorbeşte"(Maurice Blanschot - L'espace litteraire - cap. II), prima haină cu care cuvântul apare fiind imaginea poetică.
Problema imaginilor poetice va trebui s-o clasăm într-un sistem de sisteme, punând între paranteze "imaginaţia formală" şi căutând în primul rând eidosul cercetării noastre, "imaginaţia materială", prin alcătuirea unei fenomenologii poetice.
Opera poetica va fi astfel osmoza perfectă a celor două tipuri de imaginaţie, una ţinând de tehnica exterioară a poemului(elementele de prozodie), cealaltă fiind o întoarcere a poetului spre tiparele pre-logice de gândire printr-o renaştere mitică a celor patru elemente de la originea lumii: apa, aerul, focul, pământul. În ceea ce Gaston Bachelard numea topo-analiza, analiza spaţiilor limbajului, vom căuta ordinea şi semnificaţia imaginilor poetice spre descoperirea unei poetici a spaţiului în poetica eminesciană.
|
| |
| |
