Mi-e frig. Mi-e frică. Sunt sensibilă. Atât de sensibilă încât cea mai uşoară atingere a ta mă doare. Mă doare când mă priveşti diferit, mă doare dacă îmi vorbeşti pe o voce dură. Mă doare orice distanţă dintre mine şi tine. Pentru că asta sunt eu. Un suflet slab. Un suflet care e obişnuit tot timpul să lupte, dar care tânjeşte atât de mult după dragoste…Şi nu orice fel de dragoste. Ci acea dragoste care nu mă sufocă, dar nici nu mă uită. Acea dragoste care e acolo tot timpul, pentru mine. Ca eu să ştiu, să am siguranţa că atunci când am să cad din nou în genunchi, va veni repede şi mă va ridica. Acea dragoste care să se asemene cu Dumnezeu. E greu ca atunci după ce am primit o dragoste atât de intensă ca a Lui Dumnezeu, să mă mulţumesc acum cu tot felul de gunoaie.
Mi-e dor să-mi sprijin sufletul obosit pe umărul cuiva…să ştiu că acolo e cineva pentru mine gata să lupte. Gata să sfâşie orice posibilitate de a mă răni. Mi-e dor să port o conversaţie serioasă. Să pot să spun tot ce am pe inimă şi apoi să oftez adânc. Nu vreau să fiu criticată. M-am săturat de critică. Ce e mai grav este că….sunt atât de fragilă încât mă tem uneori să nu cedez.
E greu pentru oamenii care tânjesc după tot. E greu pentru cei care trăiesc viaţa cu o pasiune ridicată la extrem. Nu vreau să filozofez.
Sufletul…este ca o frunză. La început e verde, proaspăt. Mai apoi…trece tot mai mult în alt anotimp. Încetul cu încetul…se ofileşte. Vântul o bate şi…ea cade la pământ. Ce se întâmplă după ce cade pe pământ? De ce trebuie să fim aşa de frivoli? De ce trebuie să ne temem atât de tare de necunoscut? De ceea ce ne-ar putea aduce el?