Dacă aş putea să-mi vărs durerea undeva, un râu nu mi-ar ajunge. Dacă aş putea să adun lacrimă cu lacrimă, nu aş avea nimic atât de mare. Dacă aş putea să împart încercările mele cu alţii, aş avea nevoie de întreaga naţiune. Şi totuşi…dacă aş putea vedea durerea celui de lângă mine, poate nu mi s-ar mai părea a mea atât de mare. Dacă aş putea să văd fiecare lacrimă ce curge din ochii oamenilor trişti, poate ale mele îmi vor părea neînsemnate. Dacă aş putea lua câte puţin din durerea naţiunii întregi, m-aş topi pe vecie.
Numai că nu pot. Nu pot să privesc la durerea celui de lângă mine, pentru că a mea mi se pare mai mare. O simt cu inima, cu sufletul. Lacrimile mele mi se par nestemate şi de mare valoare doar pentru că ele curg din ochii mei. Încercările mele mi se par peste măsura de grele, doar pentru că pe mine mă încearcă, nu pe cel de lângă mine. Sunt o egoistă. O egocentrică. Dar oare nu toţi suntem aşa?
Dacă aş putea face ceva să dispară politica, ţipetele, sărăcia, durerea, necazurile, oamenii răi şi moartea…nu aş face nimic. Pentru că nu de mine depinde. Trebuie să ne ridicăm, să fim eroii noştrii, să ne salvăm singuri şi să luptăm până la ultima suflare. Pentru că dacă cineva ar putea să îmi ia durerea mea, nu ar face-o.
Oh, doar dacă aş putea să opresc timpul pentru o clipă şi să mă uit adânc în sufletele tuturor. În special într-al meu. Pentru că nu ştiu ce se mai petrece acolo. Dacă aş putea…